Simt cum lumea vibreaza prin mine, simt cum totul parca a capatat sensul absolut pe care il cautam si desi, in mod flagrant, este o iluzie, o aparenta, momentul este atat de inaltator incat realitatea imediata pare atat de fada incat se poate zari prin ea o alta realitate si anume irealitatea; aparentele pe care le cream, pe care le traim, desi in final, realitatea absoluta ne guverneaza viata, astfel aparentele sunt poate tot ce avem sau sunt tot ceea ce ne tine in viata si ne impiedica spre a vedea prin atat de finele draperii ale complexului numit viata ?

Lasand la o parte "framantarile" existentei si revenind la realitatea imediata, cum imi place sa o numesc, sa vedem ce s-a mai intamplat in ultima perioada. In mod evident timpul, sau mai exact expansiunea sa, si-a lasat amprenta asupra mea, nu, nu cred ca a trecut prea repede, poate prea incet, sau poate exact cum trebuia, ideea este ca ceva a trecut, ceva s-a stins, s-a transformat intr-o cenusa neagra din care momentan nu va renaste nimic... Cred ca trecutul il pot vedea, nu ca pe un obiect masiv legat cu un lant de mine, ci, intr-un mod pozitiv, ca un cufar plin cu cenusa din care in orice noua zi ceva ar putea renaste.

Mediocritate, acesta este un cuvant, poate o stare de spirit, care-mi bantuie fiinta, se pare ca aproape tot ce fac este caracterizat de ea, am realizat asta recent, pacat ca nu mai devreme, mediocritatea, nemesis-ul meu; vointa ar fi spada mea... insa este cam ruginita, este atat de ruginita incat probabil nu ar putea sfarteca nici macar o foaie de hartie... scutul, ratiunea, devine din ce in ce mai slab daca nu o exersez.

Trei paragrafe, trei idei, fara legaturi evidente, ganduri discontinue, totul devine din ce in ce mai fragmentat, poate iminenta gandire ecleptica ma va duce la niste concluzii interesante si poate si valide.

Patru paragrafe: "Spre culmile insetate de verdeata, nepasarea este doar un fir de iarba"