"Trezeste-te! si miroase cenusa."

Nu-mi amintesc exact de unde este acest citat, sau daca este un citat, insa este una din frazele acelea pe care le rememorez constant, un fel de laitmotiv, o voce care se aude in surdina, fara definitie vocala, un ecou sublim si plin de substanta.... care mai are putin si atinge marimea monolitica al unui ideal...
O idee care in ultimii ani, se rastrange din ce in ce mai mult, desi mici raze pe cat de angelice pe atat de chinuitoare, se intrevad in negura... insa imi dau speranta. Speranta ca intr-o zi, ma voi trezi, si un fior salbatic pe care nu l-am mai simtit niciodata imi va urca sira spinarii propagandu-se visceral in mine... atunci voi stii: ceva s-a schimbat: ruptura abisala pe care o asteptam a avut loc, golul din mine va fi plinul unui abis, sfarsitul unui vechi inceput, inceputul unui nou sfarsit...
Ma voi trezi si voi mirosi cenusa focurilor mistuitoare care s-au stins in sfarsit in mine... o noua proiectie debordanta a propriei realitati se va scufunda in ceea ce vad, ceea se simt, ceea ce aud, lumea va imbraca alte haine pentru mine...
Nu vreau sa o ridic la rang de ideal, nu este in puterea mea a o transforma in ideal, numai timpul poate face asta, vreau sa o ridic la nivelul de tangibil, de veridic... trebuie sa-l pot atinge...