"...scrib al unei sublime ironii"
Ultimele doua saptamani pur si simplu au fost cenusii, si nu, nu numai lumea exterioara a fost pictata de vreme in nuante atat de lipsite de viata cat insusi si propriile mele adancimi... Iarasi nu pot dormi, ca un val, venit din locurile cele mai intunecate iarasi m-a luat sentimentul dulce-amarui al melancoliei. O tristete pura amestecata cu momente frumoase, un amalgam eterogen de sentimente si ratiune, fiecare incarcand sa preia controlul asupra-mi, insa reusind doar o alternanta demonica in focurile arzatoare are sufletului...
Sa simti cum iti arde sufletul ? Sa simti golul din tine care se mareste si te cuprinde in intreaga ta fiinta, fara ai nici o scapare... Tot ce poti sa faci, este sa asisti la propria dezintegrare treptata. A uita, nu are nici un sens, nu functioneaza, tot la ce ajuta uitarea este la sporirea flacarilor in inferne interioare. Sa te dai batut ? Sa accepti pur si simplu felul cum stau lucrurile ? Sa continui negatia ? Intrebarea "de ce" deja a facut ravagii... Si continua sa arda in continuare si sa infiereze orice gand...
Ironie sublima ? Aparent totul s-a transformat intr-o ea, sau prin ea a trecut totul. Poate ca nu vreau sa vad cauza, poate ca inca sunt pierdut in zona sentimentelor lipsite de destinatie. Nimic nu mai este la fel, totul s-a schimbat; iar de data asta perspectiva nu s-a mai schimba doar cu cateva grade...ci cu mult mai mult; cu greu ma mai regasesc, diferenta este prea mare, este imposibil sa revin la ce eram, am trecut o alta limita insa m-am lovit involuntar de una noua, intre doua limite, purgatoriul perfect...
Prins sunt, vreau sa ma regasesc, dar in ce ? In trecut nu am unde, niciodata nu m-am regasit in trecut, este doar o urma stearsa a ceea ce am fost, ce as fi putut fi... ceva ce nu ma reprezinta in prezent. In viitor poate ? Nu stiu, momentan nu pot privii in perspectiva, simplul fapt ca totul s-a transformat intr-un nou praf fin si atat de incetosat... incat chiar nu mai pot zarii nimic in perspectiva... Coloanele s-au prabusit iarasi, de data asta atat de rasunator incat numai simplul gand de a le recontrui pare o pura utopie...
Faptul ca totul se poate schimba intr-o clipita, intr-o fractiune de secunda, o decizie, poate schimba iremediabil presupusul dupa. Daca totul este atat de fragil, cum poti avea incredere, speranta in viitor ? Tot ce construim se poate prabusii... Recontruim ? din praf ? ce poti reconstrui din praf ?
De data asta nu numai ca am privit de dupa cortina, dar am si pasit dupa ea pentru un timp... Insa se pare ca aparent a fost o iluzie, una atat de puternica incat a dus la prabusirea in aproape tot ceea ce cred. De aici, o intrebare buna, ceea ce cred, este atat de fragil ? Ideile sunt chiar atat de fragile ?
De ce totul trebuie sa fie atat de... iluzoriu, cand ai impresia ca esti prins de ceva... de fapt, eram prins de nimic, atarnam cu un fir aproape inexsistent. O simpla decizie, incepand cu un NU, l-a taiat si totul s-a rupt. Noua mea lume atarna de un fir... iar o negatie a rupt-o... Acum tot ce mai am este vechea mea lume si o imagine a celei noi. Aproape incompatibile... Poate asta ar trebui sa-mi zica ceva. Poate ar trebui sa-mi caut iarasi radacinile, sa aflu iarasi de unde pornesc... ca stiu unde ma pot termina...
Muzica... Se face aproape ora trei, ea se aude, insa eu nu o aud... nu o mai pot auzi, nici macar atat... mi-am pierdut pana si muzica... "Muzica e refugiul sufletelor care le-a ranit fericirea" E.Cioran
"...in care totul se descompune"
Ultimele doua saptamani pur si simplu au fost cenusii, si nu, nu numai lumea exterioara a fost pictata de vreme in nuante atat de lipsite de viata cat insusi si propriile mele adancimi... Iarasi nu pot dormi, ca un val, venit din locurile cele mai intunecate iarasi m-a luat sentimentul dulce-amarui al melancoliei. O tristete pura amestecata cu momente frumoase, un amalgam eterogen de sentimente si ratiune, fiecare incarcand sa preia controlul asupra-mi, insa reusind doar o alternanta demonica in focurile arzatoare are sufletului...
Sa simti cum iti arde sufletul ? Sa simti golul din tine care se mareste si te cuprinde in intreaga ta fiinta, fara ai nici o scapare... Tot ce poti sa faci, este sa asisti la propria dezintegrare treptata. A uita, nu are nici un sens, nu functioneaza, tot la ce ajuta uitarea este la sporirea flacarilor in inferne interioare. Sa te dai batut ? Sa accepti pur si simplu felul cum stau lucrurile ? Sa continui negatia ? Intrebarea "de ce" deja a facut ravagii... Si continua sa arda in continuare si sa infiereze orice gand...
Ironie sublima ? Aparent totul s-a transformat intr-o ea, sau prin ea a trecut totul. Poate ca nu vreau sa vad cauza, poate ca inca sunt pierdut in zona sentimentelor lipsite de destinatie. Nimic nu mai este la fel, totul s-a schimbat; iar de data asta perspectiva nu s-a mai schimba doar cu cateva grade...ci cu mult mai mult; cu greu ma mai regasesc, diferenta este prea mare, este imposibil sa revin la ce eram, am trecut o alta limita insa m-am lovit involuntar de una noua, intre doua limite, purgatoriul perfect...
Prins sunt, vreau sa ma regasesc, dar in ce ? In trecut nu am unde, niciodata nu m-am regasit in trecut, este doar o urma stearsa a ceea ce am fost, ce as fi putut fi... ceva ce nu ma reprezinta in prezent. In viitor poate ? Nu stiu, momentan nu pot privii in perspectiva, simplul fapt ca totul s-a transformat intr-un nou praf fin si atat de incetosat... incat chiar nu mai pot zarii nimic in perspectiva... Coloanele s-au prabusit iarasi, de data asta atat de rasunator incat numai simplul gand de a le recontrui pare o pura utopie...
Faptul ca totul se poate schimba intr-o clipita, intr-o fractiune de secunda, o decizie, poate schimba iremediabil presupusul dupa. Daca totul este atat de fragil, cum poti avea incredere, speranta in viitor ? Tot ce construim se poate prabusii... Recontruim ? din praf ? ce poti reconstrui din praf ?
De data asta nu numai ca am privit de dupa cortina, dar am si pasit dupa ea pentru un timp... Insa se pare ca aparent a fost o iluzie, una atat de puternica incat a dus la prabusirea in aproape tot ceea ce cred. De aici, o intrebare buna, ceea ce cred, este atat de fragil ? Ideile sunt chiar atat de fragile ?
De ce totul trebuie sa fie atat de... iluzoriu, cand ai impresia ca esti prins de ceva... de fapt, eram prins de nimic, atarnam cu un fir aproape inexsistent. O simpla decizie, incepand cu un NU, l-a taiat si totul s-a rupt. Noua mea lume atarna de un fir... iar o negatie a rupt-o... Acum tot ce mai am este vechea mea lume si o imagine a celei noi. Aproape incompatibile... Poate asta ar trebui sa-mi zica ceva. Poate ar trebui sa-mi caut iarasi radacinile, sa aflu iarasi de unde pornesc... ca stiu unde ma pot termina...
Muzica... Se face aproape ora trei, ea se aude, insa eu nu o aud... nu o mai pot auzi, nici macar atat... mi-am pierdut pana si muzica... "Muzica e refugiul sufletelor care le-a ranit fericirea" E.Cioran
"...in care totul se descompune"
posted by
dakull
at
4:16:00 PM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home