"...cand totul se intampla prea tarziu"

Cand totul se intampla prea tarziu, in inepuizabila si inexpandabila trecere a timpului, parca pur si simplu nu mai conteaza, ramai blocat si totusi liber in propria dezolanta si euforica placere ultima, a clipei. Si desi ai impresia ca poate ceva s-a pierdut, ca o ruptura sublima din propria fiinta, totusi, esenta tot acolo este, ceva mai fada, mai ascunsa, ca o himera lipsita de aripi, ea bantuie prin tenebrele sufletului spre o insurgenta in real...

Si totusi, ce lagatura are tarziul cu prezentul, nu este tarziul nimic altceva decat un prezent alterat, lipsit de utopia prezentului ideal ? Ce sens are un ideal, daca nu acela de a rasfata viata, dandu-i un scop, fie el cat de mic sau cat de monstruos, pentru fiecare din noi, un ideal preia proportii uriase in raport cu lumea noastra...

Perceptiile lumii conglomerate, creeaza lumea, caci fare ele, lumea nu ar fi decat un rece fizic, lipsit de nuanta. Si totusi, uneori ea da dovada de omogenitate, de continuitate, de real... Ma intreb cum ar arata lumea pintr-o singura perceptie, un mod unic, universal de a vedea lucrurile... probabil nu prea interesant, ci mai degraba rece... un pseudocitat: "stiintele progreseaza, sufletele se misca... este o placere sa traiesti."

Dinamica sufletului ? Sau dinamica ratiunii ? Intr-o lume a aparentelor, perceptia este ca o aparenta inamovibila, poti sa o adjustezi, sa o schimbi radical, sa te prefaci ca se confunda in real, insa in final este a ta si a ta va ramane, trebuie doar sa lasi lumea sa o absoarba cu sau fara tine...

"...Pe propriile ruine am ajuns sa stim cine suntem.

Astfel pentru ceea ce vom deveni avem sa construim totul..." Emil Cioran