"Faţă de totul morţii, nimicul vieţii este o imensitate." E. Cioran

In esenta noastra cea mai pura, oare ce suntem ? Care este natura noastra intrinseca... ce caracteristici esentiale fac ca eu sa fiu eu ? Cum pot spune ca eul prezent este echivalent cu eul de acum doua secunde ? Cum poti reduce viata la inefabilitatea incetarii functiilor vitale, sau cum o poti pune in relatie ?

O scurta raportare la eternitate face ca viata sa para nici macar o fractiune dintr-o alta fractiune si totusi acestea sunt doar cuvinte carora nu le pot da dreptate... desi inca nu cred ca pot folosi termenul "viata" corect la momentul prezent... totul va ramane la stadiul unui sir lung de intrebari pe care poate intr-o buna zi le voi putea da un raspuns.... poate, daca nu, macar voi fi incercat sa le raspund.

In ultimul timp, doua forte majore intra in conflict, de fapt, eu intru in conflict cu mine, sau doua concepte complet opuse se transpun in realitatea imediata alternant, independente, desi contradictorii.... cred ca este vorba despre perspective, una noua incearca sa se suprapuna peste cea veche, sa restranga efectele celei vechi asupra actiunilor mele... Drumul este acelasi doar ca privelistea s-a schimbat.

Da... iar este fix 12 noaptea... voi termina cu inca un excerpte (continui "trendul" spre optimism, desi nu stiu cat de mult va mai dura... ) :

"We're dreaming in the age of answers

We're breathing in eternity

While the future flows and dances

As far as the mind can see"

Spock's Beard / Modern Progressive / Dreaming In The Age Of Answers

Simt cum lumea vibreaza prin mine, simt cum totul parca a capatat sensul absolut pe care il cautam si desi, in mod flagrant, este o iluzie, o aparenta, momentul este atat de inaltator incat realitatea imediata pare atat de fada incat se poate zari prin ea o alta realitate si anume irealitatea; aparentele pe care le cream, pe care le traim, desi in final, realitatea absoluta ne guverneaza viata, astfel aparentele sunt poate tot ce avem sau sunt tot ceea ce ne tine in viata si ne impiedica spre a vedea prin atat de finele draperii ale complexului numit viata ?

Lasand la o parte "framantarile" existentei si revenind la realitatea imediata, cum imi place sa o numesc, sa vedem ce s-a mai intamplat in ultima perioada. In mod evident timpul, sau mai exact expansiunea sa, si-a lasat amprenta asupra mea, nu, nu cred ca a trecut prea repede, poate prea incet, sau poate exact cum trebuia, ideea este ca ceva a trecut, ceva s-a stins, s-a transformat intr-o cenusa neagra din care momentan nu va renaste nimic... Cred ca trecutul il pot vedea, nu ca pe un obiect masiv legat cu un lant de mine, ci, intr-un mod pozitiv, ca un cufar plin cu cenusa din care in orice noua zi ceva ar putea renaste.

Mediocritate, acesta este un cuvant, poate o stare de spirit, care-mi bantuie fiinta, se pare ca aproape tot ce fac este caracterizat de ea, am realizat asta recent, pacat ca nu mai devreme, mediocritatea, nemesis-ul meu; vointa ar fi spada mea... insa este cam ruginita, este atat de ruginita incat probabil nu ar putea sfarteca nici macar o foaie de hartie... scutul, ratiunea, devine din ce in ce mai slab daca nu o exersez.

Trei paragrafe, trei idei, fara legaturi evidente, ganduri discontinue, totul devine din ce in ce mai fragmentat, poate iminenta gandire ecleptica ma va duce la niste concluzii interesante si poate si valide.

Patru paragrafe: "Spre culmile insetate de verdeata, nepasarea este doar un fir de iarba"