"...timpuri de mult trecute"

Pierduti in propria incarnare, lipsiti de orice substanta, legati de praf printr-o amaraciune discontinua... totusi fericiti.

"Ferice sa fiti !" le vorbi un zeu al pietrei, dar ei erau pierduti deja in propriile neconcordante cu acel trecut si acel viitor pe care nu-l vor simtii niciodata, o eternitate pre si post necunoscuta. Insa ei erau fericiti.

Soarele ardea precum timpul arde viata, razele imbiau sufletele intr-o cadenta asincrona cu trupurile dezgolite si pierdute in zare. Incercau sa traiasca prin idei moarte, nu vedeau dincolo de ele, idealismul lor era otrava administrata gand dupa gand in sangele sufletului. La marginea creatiei, ei erau fericiti.

A spera ? A te resemna ? Da. Arkos spera, el se resemna in fata vietii, la fel cum templele pietrei se resemneaza in fata timpului, rece si impersonal sunt slefuite de catre curentii nordici, la fel si Arkos se lasa slefuit de curentii sufletelor... si era fericit.

"timpuri de mult pierdute..."

Art from: conclaveobscurum.ru

"...din deceptia unui nor"

O tensiune se formeaza treptat in el, alti nori pasesc in jur, atrasi, vor o tensiune lichida... ploaia deja preconfigureaza o adevarata furtuna, ceva ce nici iadul nu a simtit, inca.

Orice vietate se risipeste din vazduh, pamantul asteapta intr-o pasivitate amenintatoare cu "ochii agresivi si sfidatori, maini adunate pana la crispare, cu sangele intr-un vulcanism calculat"... ca totul sa inceapa iarasi.

"in degetul unui zeu..."