Cine moare
"A morte devagar"

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...

de Martha Medeiros

"...scrib al unei sublime ironii"

Ultimele doua saptamani pur si simplu au fost cenusii, si nu, nu numai lumea exterioara a fost pictata de vreme in nuante atat de lipsite de viata cat insusi si propriile mele adancimi... Iarasi nu pot dormi, ca un val, venit din locurile cele mai intunecate iarasi m-a luat sentimentul dulce-amarui al melancoliei. O tristete pura amestecata cu momente frumoase, un amalgam eterogen de sentimente si ratiune, fiecare incarcand sa preia controlul asupra-mi, insa reusind doar o alternanta demonica in focurile arzatoare are sufletului...

Sa simti cum iti arde sufletul ? Sa simti golul din tine care se mareste si te cuprinde in intreaga ta fiinta, fara ai nici o scapare... Tot ce poti sa faci, este sa asisti la propria dezintegrare treptata. A uita, nu are nici un sens, nu functioneaza, tot la ce ajuta uitarea este la sporirea flacarilor in inferne interioare. Sa te dai batut ? Sa accepti pur si simplu felul cum stau lucrurile ? Sa continui negatia ? Intrebarea "de ce" deja a facut ravagii... Si continua sa arda in continuare si sa infiereze orice gand...

Ironie sublima ? Aparent totul s-a transformat intr-o ea, sau prin ea a trecut totul. Poate ca nu vreau sa vad cauza, poate ca inca sunt pierdut in zona sentimentelor lipsite de destinatie. Nimic nu mai este la fel, totul s-a schimbat; iar de data asta perspectiva nu s-a mai schimba doar cu cateva grade...ci cu mult mai mult; cu greu ma mai regasesc, diferenta este prea mare, este imposibil sa revin la ce eram, am trecut o alta limita insa m-am lovit involuntar de una noua, intre doua limite, purgatoriul perfect...

Prins sunt, vreau sa ma regasesc, dar in ce ? In trecut nu am unde, niciodata nu m-am regasit in trecut, este doar o urma stearsa a ceea ce am fost, ce as fi putut fi... ceva ce nu ma reprezinta in prezent. In viitor poate ? Nu stiu, momentan nu pot privii in perspectiva, simplul fapt ca totul s-a transformat intr-un nou praf fin si atat de incetosat... incat chiar nu mai pot zarii nimic in perspectiva... Coloanele s-au prabusit iarasi, de data asta atat de rasunator incat numai simplul gand de a le recontrui pare o pura utopie...

Faptul ca totul se poate schimba intr-o clipita, intr-o fractiune de secunda, o decizie, poate schimba iremediabil presupusul dupa. Daca totul este atat de fragil, cum poti avea incredere, speranta in viitor ? Tot ce construim se poate prabusii... Recontruim ? din praf ? ce poti reconstrui din praf ?

De data asta nu numai ca am privit de dupa cortina, dar am si pasit dupa ea pentru un timp... Insa se pare ca aparent a fost o iluzie, una atat de puternica incat a dus la prabusirea in aproape tot ceea ce cred. De aici, o intrebare buna, ceea ce cred, este atat de fragil ? Ideile sunt chiar atat de fragile ?

De ce totul trebuie sa fie atat de... iluzoriu, cand ai impresia ca esti prins de ceva... de fapt, eram prins de nimic, atarnam cu un fir aproape inexsistent. O simpla decizie, incepand cu un NU, l-a taiat si totul s-a rupt. Noua mea lume atarna de un fir... iar o negatie a rupt-o... Acum tot ce mai am este vechea mea lume si o imagine a celei noi. Aproape incompatibile... Poate asta ar trebui sa-mi zica ceva. Poate ar trebui sa-mi caut iarasi radacinile, sa aflu iarasi de unde pornesc... ca stiu unde ma pot termina...

Muzica... Se face aproape ora trei, ea se aude, insa eu nu o aud... nu o mai pot auzi, nici macar atat... mi-am pierdut pana si muzica... "Muzica e refugiul sufletelor care le-a ranit fericirea" E.Cioran

"...in care totul se descompune"

"...why ?"











"what's the point ?..."