"...conglomerat"

In cele din urma, am realizat sau am impresia ca am realizat ca, de fapt suntem doar un conglomerat de idei, preconceptii, vise, pasiuni, idealuri, emotii, instincte... ingeri si demoni care bantuie haotic in jurul unui pilon, numit Eu, aparent solid in exterior, insa intrinsec un fluviu care nu poate fi oprit, fara o stare omogena, apa din el nu este niciodata aceeasi, continuumul lui, exista ?

Insa este oare acest lucru, o iluzie atat de fina incat simturile noastre, Eul nostru nu o percepe in adevarata ei monstruoziatate ascunsa sub semnul ideilor ? Poate in esenta, pentru noi, intreaga noastra existenta este o iluzie... suntem doar niste particule in continua miscare fata de alte particule ? Totul este lipsit de sens ?

As zice ca nu, fiecare isi traieste, viata, iluzia, cum stie mai bine, daca numim, viata, iluzie sau orice altceva tot ceea ce facem este sa ne pierdem in semantica. Pana la urma de unde aceasta necesitate de a stii ce este in fines finitium ea ? Oare daca am afla Adevarul, ar schimba cumva lucrurile ? Poate, poate ca nu...

Toti traim, mai mult sau mai putin, inecati in propriile perceptii, in propriul subiectivism sau "obiectivismul Eului" l-as chema; ne regasim in idei sau dogme si asta ne dau pacea interioara, sau ne fac sa uitam, sa facem abstractie de acele Intrebari; poti sa pui totul sub semnul intrebarii dar poti deasemenea sa accepti multe idei/preconceptii de bune si astfel, hmm... sa traiesti intr-o iluzie mai mare sau mai mica. Si de ce nu, pana la urma ? Ce este asa rau in a fi complet indiferent... "ignorance is bliss"... si eu sunt ignorant uneori, nu-i nimic rau in asta, probabil chiar este necesar; daca am fi tot timpul la curent cu tot ce se intampla in jurul nostru.... zilele noastre s-ar transforma in iaduri ciclice...

Si totusi, exista un fir de lumina in aparenta aceasta Aeterna pe care o numim Viata, uneori sunt ascunse bine, alteori le gasim in cele mai intunecate locuri...

"...iaduri ciclice spre Aeterna lumina"

"...din obscuritate"

Iarasi inca un post dedicat Timpului. Omul masura tutoror lucrurilor ? Mergand pe ideea aceasta, omul masura timpului ? Fara noi oare timpul are vreun sens ? In absenta mea completa, are oare timpul vreun sens ? Da, este relativ, se contracta si se dilata la fel de usor precum gandurile si ideile se transforma din nimic in ceva si din ceva in nimic, la fel si el, uneori este totul, alteori este nimic; o simpla farama de neant care se agata de gandurile mele...


De ce trebuie sa punem la timpul viitor, toate visurile, toate idealurile sperand ca intr-o buna zi le vom atinge sau se vor implini ? Are oare asta vreun sens ? Iluzia ultima poate ? Si cand ele se implinesc, ne punem iarasi altele si tot asa la pana la fines finitium... Scopul ? Sensul ? Ne apartine complet, face parte integranta din noi si numai noi putem sa-l transfiguram in orice altceva precum ne cere impulsul vietii, astfel destinul ne apartine.


"Prin ce minune se încinge eul în racorile spatiului? Si cum se reazema atîta suflet pe-un timp ca oricare altul? Ti-ai ridicat marginirea la tot si semnele totului te-mpodobesc cu greul lor. Capat nu mai ai, într-o lume ce nu-i un capatîi." E.Cioran

"...in obscur"