"...atingerea neantul"

Oare este posibil, sa simtim, sa atingem neantul ? Nimicul absolut, conglomeratul de sentimente si trairi care nu reprezinta nimic altceva decat un abis deviant spre spirala infinita a nimicului intunecat ?

Sa traiesti si sa nu simti nimic ? Este oare posibil asa ceva ? Macar pentru o clipa, sa fii atat de rece incat nimic nu-ti poate perturba somnul ratiunii ? O ratiune atat de rece si analitica incat nici un sentiment, fie e el cat de infirm, sa nu patrunda in colosul argumentelor pure ?

Ce s-a intamplat cu acea shimbare, cu acel simtamant visceral pe care-l asteptam, a disparut ? In neant ? In subconstient ? L-am gasit si l-am pierdut ? Totul a fost o iluzie care pe care viata ne-o face ? Viata = Hazard ?

Oare teoria haosului are vreun sens ? Orice fulg de nea cazut poate schimba irefutabil viitorul ? Viitorul este deci sub suprematia atomilor, undelor ondulatorii ? Destinul fiind doar un pretext al moleculelor ?

Muzica ? Decandenta absoluta a sufletului ? Inaltarea perfectibila a sentimentelor ? Solide opuse, Rai si Iad deghizate sub forma unor note muzicale ? Divinitatea si Antipodul ei, contopite intr-o limba inteligibila doar noua, oamenilor ? Reversul ei, silentium, un mormant al sunetelor, o piramida inaltata pe tenebrele absolute ale neantului... silentium.

Precursorul totului ? Exista asa ceva ? Daca da ce este, ce semnifica, sensul vietii poate avea doua ramificatii: cel biologic - de continuitate a speciei si cel rational: cel pe care il cream noi, in final fiind doar un set de iluzii, iluzii ce ne tin in viata. Aparentele ne inconjoara, tot ceea ce simtim nu este echivalent cu realul inconjurator, traim intr-o bula de aparente, care din cand in cand se sparge, insa intr-o alta bula, si tot asa pana la sfantul infinit... sau si varianta a treia, viata de dupa, transgresiunea sufletului...

"suntem toti copiii Infinitului..." - Charles Lloyd